Cum am ajuns la dulceață

Muți dintre voi îmi cunoașteți povestea, ceea ce poate nu am reușit să expim în povești pot să încerc să scriu, că doar e jurnal.

la cazan

 

Treceam printr-o perioadă din viață în care voiam să dovedesc că sunt de în stare de ceva, deși nimeni nu mă credita cu încrederea de a realiza ceva. Așa că am luat-o pe dealuri la propriu și am ajuns la Idicel Pădure, unde am trăit o experiență unică.

Îmi doream să ajut comunitatea și să fac satul cunoscut, dintr-o dorință de a schimba ceva și mânat de frumusețea și autenticitatea locului. Pentru acțiune aveam nevoie de bani, iar ce îmi era la îndemână era telefonul și un studiu de piață, pe care le-am vândut.

deluri

Ce poți face cu un capital de 1300 de lei?

Găsești un om de încredere în sat, pe care îl vezi gospodar, cu o casă curată și un suflet bun, mergi la el și îi propui să facă ce știe mai bine, în cazul de față, dulceață.

Cumperi patru coli A3 le printezi la un prieten și dai în sat anunț că vrei cireșe. Bineînțeles că nimeni nu crede ce vede și trebuie să stai o săptămână să tragi de ei și să îi convingi să culeagă pentru a face un ban.

Mergi cu cineva cunoscut din sat să te prezinte la oameni ca fiind de încredere și demn de a fi ajutat, altfel nu te bagă nimeni în seamă.

Îți faci rost de unelte de la vecinii mai bâtrâni: lingură de lemn mare, ceaun  și „răvar” de scos sâmburii.

Te pui la scos sâmburi și fiert dulceață până noapte târziu sub stele și cu tot felul de sunete în jur, termini dulceața, ești terminat și tu, iar dimineața când te trezești îți dai seama că nu e tocmai cea mai bună. O iei de la capăt și cu mai multă atenție iese ce trebuie.

IMG_9652

Cam asta a fost cu făcutul, romantic, foarte frumos, dar mai departe?

 

Mai departe a fost dorința și mai mare de a reuși, aveam un produs care trebuia scos în lume, dar nu a fost așa. Am eșuat, am vândut cu greu aproximativ 800 de borcane, departe de ceea ce credeam că trebuie să fie. Am avut noroc cu Călin Morar, care m-a trimis la Paris cu dulceața și acolo le-am văzut reacțiile celor care au gustat și apoi cărțile lor de vizită. Atunci am căptăt încrederea de a-mi îndeplini visul cu dulceața.

 

Ce a urmat a fost o perioadă de tatonări, întâlniri, sute de ore de povești si bătăi pe umăr, încercări de a găsi finațări cu Bogdan, care a crezut și el în dulceața mea, dar fără rezultat. Ultima șansă o vedeam la Londra, unde trebuia să găsesc  oameni serioși care să îmi cumpere dulceața, am dat peste povești și nimic concret. În schimb, l-am găsit pe Mihnea, care după cea mai emoționată oră din viața mea s-a hotărât să fim parteneri, nu pe loc! O să vorbesc despre Mihnea în altă zi.

 

Ceea ce a urmat a fost construcția unei fabrici de ducleață demnă de pus în poză. De la asta am pornit și asta am făcut, totul trebuia să fie ca la Idicel! Ce am simțiti în perioada respectivă? L-am simțit pe Dumnezeu la fiecare bolovan și cărămidă pe care am zidit-o împreună cu Pavel(meșterul). Am plâns atunci când mai nu aveam apă caldă și a doua zi urma un audit pe calitate decisiv: Am înghețat în mașină dormind, când datorită unei probleme de soft primul transport de dulceață nu a ajuns la timp și m-am dus la București să mă împac cu lumea și să îmi găsesc marfa. Sunt multe povești despre greutăți și satisfacții, iar acele satisfacții sunt de câteva secunde, în rest muncă multă!

IMG_1828

 

Abia aștept să vă scriu de aventurile mele, despre ceea ce îmi place în viață, despre prietenii mei și nu în ultimul rând, despre antreprenoriat!